O autoritate publică, a cărei decizie de sancționare a unor întreprinderi a fost o dată anulată de instanță pe motive formale, ar putea oare adopta o nouă decizie repetată de sancționare în același caz, înlăturând viciile constatate de instanță?
În Republica Moldova, o astfel de practică pare imposibilă. De regulă, după ce instanța anulează o decizie administrative, chiar și pe motive procedurale, autoritatea nu mai reia procedura și nu mai poate adopta o nouă decizie în cadrul aceleiași proceduri.
În practica autorităților UE, o astfel de reluare a procedurii, urmată de adoptarea unei noi decizii, este nu doar posibilă, ci confirmată de o jurisprudență consolidată.
Contextul: cartelul din domeniul transportului aerian de marfă
În februarie 2026, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat mai multe hotărâri (inclusiv în Cauza C-367/22 P), prin care a menținut în mare parte Decizia Comisiei Europene nr. AT.39258 din 17.03.2017 (rezumatul deciziei poate fi accesat aici). Prin acea decizie, Comisia a constatat existența unui cartel în domeniul transportului aerian de marfă (airfreight cartel), la care au participat mai multe companii aeriene internaționale, și le-a aplicat amenzi în valoare totală de aproximativ 776 milioane EUR.
Însă, ceea ce prezintă interes deosebit în acest caz este că Decizia din 2017 este deja a doua decizie a Comisiei împotriva acelorași companii, privind același cartel. Prima decizie fusese adoptată în 2010, când Comisia amendase companiile respective cu aproximativ 790 milioane EUR.
Majoritatea companiilor sancționate au contestat atunci prima decizie. La 16.12.2015, Tribunalul UE a pronunțat un set de hotărâri (dintre care cea mai reprezentativă a fost Hotărârea în Cauza T-9/11, Air Canada v. Comisia), prin care a anulat Decizia din 2010 față de toate companiile reclamante. Temeiul anulării a fost exclusiv procedural — o motivare deficientă a deciziei.
Care au fost viciile Deciziei din 2010?
Temeiul de bază pentru anulare a fost lipsa de coerență internă a deciziei — mai precis, o contradicție între motivarea și dispozitivul acesteia.
În motivarea deciziei, Comisia a descris în mod repetat și explicit o încălcare unică și continuă la nivel mondial, la care au participat toate cele 21 de companii vizate. Cu toate acestea, dispozitivul era structurat în patru articole separate (art. 1–4), fiecare corespunzând unei categorii distincte de rute și unui temei juridic diferit. Mai mult, nu toate companiile apăreau în toate cele patru articole: unii transportatori erau menționați doar în două articole, alții în toate patru, iar unii lipseau complet din anumite articole.
Această structură a creat o ambiguitate fundamentală: era imposibil de determinat dacă Comisia a constatat o singură încălcare sau patru încălcări distincte și, implicit, de ce anumiți transportatori nu purtau nicio răspundere pentru anumite categorii de rute, deși în partea de motivare era vorbă de un singur cartel unic la nivel mondial.
Tribunalul a concluzionat că nu poate verifica legalitatea deciziei atacate, întrucât nu putea aprecia dacă probele prezentate de Comisie pentru a stabili existența unei încălcări unice și continue justifică cele patru constatări distincte din dispozitiv.
Instanța a constatat că „decizia atacată este viciată printr-o motivare deficitară care justifică anularea acesteia” (“the contested decision is vitiated by a defective statement of reasons which justifies its annulment.” – pct. 85 din Hotărârea T-9/11). Totodată, Tribunalul nu a examinat fondul cauzei — nu a evaluat probele, nu a analizat argumentele juridice de substanță și nu s-a pronunțat asupra existenței sau inexistenței încălcării.
Decizia din 2017: corectarea viciilor și re-adoptarea
Ulterior hotărârilor Tribunalului, Comisia Europeană a corectat viciile identificate și, în 2017, a adoptat o nouă decizie de sancționare, aplicând amenzi companiilor care participaseră la cartel.
Principala modificare structurală: în loc de patru articole distincte în dispozitiv, Decizia din 2017 conține un singur articol, care constată o încălcare unică și continuă cu participarea tuturor întreprinderilor vizate. Astfel, contradicția logică dintre motivare și dispozitiv, care a fost temeiul de anulare a deciziei anterioare, a fost eliminată.
Un aspect important: Comisia a adoptat această nouă decizie fără a emite un nou raport de investigație (statement of objections). Comisia s-a bazat exclusiv pe raportul care a stat la baza deciziei din 2010 fără ca să reia investigația de la început sau să pregătească un raport de investigație nou.
În Decizia din 2017, Comisia a făcut trimitere la o juriprudență stabilită anterioară a Curții și a explicat (vezi considerentele 1055–1059) că Hotărârile de anulare ale Tribunalului din 2015:
1. Nu au soluționat automat toate aspectele de fapt și de drept invocate de companii;
2. Nu înseamnă o achitare definitivă, adică nu constituie constatarea absenței unei încălcări;
3. Nu afectează acțiunile procedurale anterioare efectuate înaintea adoptării Deciziei din 2010. Prin urmare, procedura poate fi reluată din momentul în care a survenit ilegalitatea;
4. Nu obligă Comisia să emită un nou raport de investigație sau să organizeze noi audieri;
5. Nu împiedică Comisia să aplice noi amenzi, cu condiția respectării termenelor de prescripție stabilite.
Precedentul jurisprudențial: cazul PVC și principiul non bis in idem
Această abordare nu este o invenție recentă a Comisiei. Ea se întemeiază pe o jurisprudență europeană consolidată, al cărei punct de referință esențial este Hotărârea Curții de Justiție în Cauza Limburgse Vinyl Maatschappij (LVM) and Others v. Commission (Cauzele conexate C-238/99 P și altele), cunoscută drept „PVC II”.
Contextul acelui caz: în 1988, Comisia a adoptat o decizie de sancționare a unui cartel al producătorilor de PVC. Decizia a fost atacată în instanță. În 1994 Curtea de Justiție a anulat decizia Comisiei pentru un viciu procedural — nerespectarea procedurii stabilite de autentificare a actului, fără a examina fondul cauzei.
Comisia a adoptat imediat o nouă decizie (decizia PVC II din iulie 1994), cu aceleași fapte și aceleași amenzi, corectând viciul formal constatat. Companiile au contestat și această a doua decizie, invocând printre altele principiul non bis in idem, care interzice sancționarea repetată pentru aceleași fapte.
Curtea a respins argumentul (considerentele 54–69 din Hotărârea LVM). Ea a statuat că principiul non bis in idem nu se aplică atunci când prima decizie a Comisiei a fost anulată pe motive pur procedurale, fără examinarea fondului. O astfel de anulare nu echivalează cu o „achitare”: instanța nu s-a pronunțat că fapta nu există sau că nu constituie o încălcare. Prin urmare, Comisia poate relua procedura și adopta o nouă decizie privind aceleași fapte, inclusiv cu aplicarea unei sancțiuni noi, atât timp cât instanța nu s-a pronunțat anterior asupra fondului încălcării imputate.
Curtea a mai precizat că actele procedurale efectuate înaintea adoptării deciziei anulate rămân valabile, dacă instanța nu s-a pronunțat asupra lor, iar procedura poate fi reluată din momentul în care a survenit ilegalitatea (pct. 73 din Hotărârea PVC II).
Aceste principii au fost confirmate ulterior în mai multe hotărâri ale instanțelor UE, inclusiv în Cauza T-24/07 (ThyssenKrupp Stainless AG v. Comisia, pct. 190) și în Cauzele conexate T-472/09 și T-55/10 (SP v. Comisia, pct. 277) și altele.
Concluzie
Practica descrisă — reluarea procedurii administrative și adoptarea unei noi decizii de sancționare după anularea celei anterioare pe motive procedurale — nu reprezintă un abuz din partea autorităților UE. Dimpotrivă, ea reflectă o logică juridică coerentă: anularea pe motive formale nu echivalează cu o pronunțare pe fond în favoarea persoanelor sancționate și nu le conferă acestora imunitate față de o nouă sancțiune.
Autoritatea are obligația să corecteze viciul identificat de instanță — nu mai mult, dar nici mai puțin.
Experiența UE poate constitui un reper util pentru reflecții asupra procedurilor administrative în Republica Moldova, unde o astfel de practică pare în prezent imposibilă, inclusiv din cauza unor interpretări restrictive ale efectelor hotărârilor judecătorești de anulare a actelor administrative.