Introducere: de ce acum și de ce contează
La 30 aprilie 2026, Comisia Europeană a publicat proiectul noilor orientări privind evaluarea concentrărilor economice — document destinat să înlocuiască simultan două instrumente de referință care guvernează acest domeniu de peste două decenii: Orientările privind concentrările orizontale din 2004 și Orientările privind concentrările neorizontale din 2008.
Necesitatea unei revizuiri era evidentă de mult timp. Cele două seturi de orientări au fost concepute într-un context economic și tehnologic fundamental diferit de cel actual: înainte ca economia platformelor digitale să devină dominantă, înainte ca inteligența artificială să înceapă să transforme dinamica concurențială în sectoare-cheie și înainte ca evoluțiile geopolitice recente să reconfigureze lanțurile globale de aprovizionare și competiția economică internațională.
Contextul acestei reforme nu este însă unul pur tehnic. Revizuirea a fost anticipată și influențată de o dezbatere politică mai amplă privind competitivitatea economiei europene. Raportul lui Mario Draghi din 2024 a plasat această temă în centrul agendei politice a Uniunii Europene. Ideea centrală era că firmele europene pierd teren în fața concurenților americani și asiatici, atât din cauza fragmentării pieței interne, cât și a unui cadru de reglementare perceput de unii ca insuficient de favorabil consolidării la scară necesară competiției globale. Modernizarea regulilor privind concentrările economice a fost invocată explicit drept una dintre pârghiile prin care companiile europene ar putea atinge dimensiunea critică necesară pentru a concura pe piețele internaționale.
Pe acest fundal, așteptările față de noile orientări au fost ridicate — iar una dintre întrebările centrale este dacă proiectul publicat răspunde într-adevăr acestor așteptări.
Revizuirea cadrului european privind evaluarea concentrărilor economice are o relevanță deosebită și pentru Republica Moldova, aflată în plin proces de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană. Noile orientări vor constitui, inevitabil, un punct de referință pentru actualizarea cadrului național în domeniu, cu impact direct asupra modului în care Consiliul Concurenței va examina tranzacțiile notificate pe piața moldovenească.
Nu este vorba despre o simplă bifare a unei acțiuni din Programul Național de Aderare, ci despre un instrument care va influența direct modul în care vor fi evaluate tranzacțiile importante în Republica Moldova în anii următori.
În acest articol, voi analiza principalele elemente ale proiectului: ce a rămas, în esență, neschimbat, ce aduce nou și ce ar putea însemna aceste schimbări pentru practica Consiliului Concurenței din Republica Moldova.
Ce a rămas neschimbat
Înainte de a trece la principalele noutăți, merită să clarificăm un aspect important: în pofida tuturor prevederi noi și a limbajului nou introdus, o mare parte din arhitectura conceptuală existentă a evaluării concentrărilor economice rămâne neschimbată.
De fapt, una dintre concluziile principale care rezultă din analiza proiectului este că fundamentele juridice și economice ale controlului concentrărilor nu au fost modificate în mod radical. O parte semnificativă a cadrului analitic rămâne, în esență, aceeași ca în orientările din 2004 și 2008.
Testul juridic de bază — interzicerea concentrărilor care ar putea împiedica în mod semnificativ concurența efectivă (Significant Impediment to Effective Competition – în continuare:SIEC), în special prin crearea sau consolidarea unei poziții dominante — nu s-a schimbat. Articolul 2 din Regulamentul nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor economice a rămas nemodificat, iar noile orientări nu pot și nici nu pretind să schimbe acest standard. Deși orientările sunt obligatorii pentru Comisie, ele nu pot modifica principiile fundamentale ale sistemului european de control al concentrărilor; acestea pot fi schimbate doar prin modificarea cadrului legislativ primar — a tratatelor și a Regulamentului 139/2004.
Prin urmare, indiferent de noul accent pus pe competitivitate globală, reziliență strategică sau alte obiective de politică economică, o concentrare care creează sau consolidează o poziție dominantă rămâne incompatibilă cu piața internă a Uniunii.
De asemenea, standardul SIEC continuă să acopere și situații care nu implică o poziție dominantă în sensul clasic — însă aceasta nu este o noutate. Această interpretare exista deja atât în practica Comisiei, cât și în vechile orientări. Definiția poziției dominante rămâne, în esență, aceeași: capacitatea uneia sau mai multor întreprinderi de a se comporta într-o măsură apreciabilă independent de concurenți și clienți. Au fost menținute și reperele structurale utilizate în practică: pragul de 50% ca indiciu prima facie al existenței unei poziții dominante și pragul de 40%, sub care dominanța este, în general, mai puțin probabilă.
La fel, logica economică fundamentală și criteriile principale utilizate pentru evaluarea efectelor unilaterale și a efectelor coordonate au fost preluate în noul proiect, într-o formă mai elaborată, dar fără schimbări conceptuale majore.
Au rămas neschimbate și criteriile cumulative pentru constatarea existenței unei întreprinderi în dificultate (failing firm defence).
Concluzia practică este relativ simplă: un practician familiarizat cu orientările din 2004 și 2008 va recunoaște imediat logica analitică a noului document. Noutățile introduse de proiect nu înlocuiesc cadrul conceptual anterior, ci se suprapun peste acesta și îl dezvoltă. După cum au remarcat deja unii specialiști, concentrările care ar fi generat obiecții din partea Comisiei în baza vechilor orientări ar fi ridicat, în mare parte, aceleași probleme și în baza noului proiect.
Contextul politic al reformei și limitele sale
Încă din primele secțiuni introductive ale proiectului se observă încercarea de a răspunde presiunilor politice privind necesitatea consolidării competitivității economiei europene și a capacității companiilor europene de a concura la scară globală.
Proiectul afirmă explicit că fuziunile care permit creșterea dimensiunii întreprinderilor și consolidarea activităților fără a genera probleme de concurență sunt „privite pozitiv” (pct. 7). Concentrările care sporesc competitivitatea industriei europene pe piețele globale sunt descrise drept „binevenite”. Proiectul subliniază că evaluarea unei concentrări trebuie să acorde o importanță adecvată dimensiunii, inovării, investițiilor și rezilienței ca factori procompetitivi care poate beneficia de un anumit grad de consolidare și trebuie să țină cont de impactul tranzacției asupra potențialului viitor de inovare (pct. 10).
Limbajul utilizat reflectă direct dezbaterea post-Draghi privind competitivitatea europeană și politica industrială. În consecință, atât în mediul profesional, cât și în spațiul public, au existat așteptări că noul cadru de evaluare va deveni mai permisiv: că va facilita autorizarea concentrărilor mari prin argumente legate de competitivitatea globală, creșterea dimensiunii companiilor europene sau beneficiile sistemice generate de consolidare.
Aceste așteptări nu par însă să se fi materializat — și nu din lipsă de voință politică, ci din motive conceptuale.
În primul rând, logica și arhitectura juridică a Regulamentului nr. 139/2004 (EUMR) a rămas neschimbată. Comisia nu are competența de a aproba o concentrare care împiedică în mod semnificativ concurența efectivă doar pentru că entitatea rezultată ar deveni mai competitivă la nivel global. O derogare în favoarea „campionilor europeni” nu poate fi creată prin orientări – aceasta ar presupune modificarea cadrului legislativ european sau adoptarea unui instrument juridic distinct.
În al doilea rând, formulările precum „binevenite” sau „privite pozitiv”, utilizate în introducerea proiectului, nu produc efecte juridice proprii. Ele nu creează o prezumție de compatibilitate, nu inversează sarcina probei și nu reduc standardul de analiză aplicabil concentrărilor. În esență, avem mai degrabă o declarație de orientare politică decât o schimbare a mecanismului juridic de evaluare.
Există însă și un alt aspect mai subtil — și, probabil, mai important. Același limbaj al competitivității, rezilienței și securității economice este utilizat în proiect în ambele sensuri. Reziliența lanțurilor de aprovizionare, de exemplu, poate apărea atât ca eficiență invocată de părți, cât și ca posibilă sursă de prejudiciu concurențial: o concentrare care reduce diversitatea furnizorilor sau accentuează dependențele pe o piață poate ridica, din această perspectivă, îngrijorări suplimentare.
Rezultatul este aproape paradoxal: deși proiectul adoptă limbajul competitivității și al politicii industriale, el nu pare să relaxeze controlul concentrărilor. Dimpotrivă, în unele privințe, extinde tipurile de teorii ale prejudiciului (probleme concurențiale) care pot fi identificate.
Concluzia este că noile orientări nu par să devină instrumentul de promovare a competitivității europene pe care îl anticipau unii susținători ai unei politici industriale mai active. Ele sunt, mai degrabă, un instrument analitic mai sofisticat, mai coerent și mai explicit, dar care rămâne structural neutru față de obiectivul favorizării consolidării industriale europene.
În termeni practici, pentru o concentrare între doi producători europeni aflați în căutarea dimensiunii necesare pentru a concura la nivel global, cadrul analitic din 2026 nu oferă, în esență, un traseu semnificativ mai facil decât cel din 2004/2008.
Teoria prejudiciului și teoria beneficiului: un nou mod de structurare a analizei concentrărilor
Necesitatea formulării unei teorii a prejudiciului
Una dintre cele mai importante schimbări metodologice din noile Orientări — și, probabil, cea cu cel mai mare impact practic — este obligația de a formula și fundamenta explicit o teorie a prejudiciului (theory of harm) ori de câte ori autoritatea de concurență identifică posibile îngrijorări concurențiale.
Vechile Orientări operau deja, în fond, cu teorii ale prejudiciului, chiar dacă nu le tratau ca un element metodologic autonom și explicit. Proiectul din 2026 transformă această logică implicită într-o cerință analitică mult mai riguroasă și structurată.
Comisia trebuie acum să explice în mod structurat, pas cu pas, cum produce concentrarea efectele negative invocate: cum modifică tranzacția structura concurențială a pieței; cum această modificare reduce constrângerile competitive asupra participanților; cum entitatea rezultată dobândește capacitatea și stimulentul de a afecta concurența; și cum aceste efecte se traduc, în final, în prejudicii pentru consumatori.
Fiecare verigă a acestui lanț cauzal trebuie susținută prin probe coerente, consistente și verificabile.
Teoria beneficiului
În mod simetric, proiectul introduce și conceptul de teorie a beneficiului (theory of benefit). Părțile pot invoca eficiențe rezultate din concentrare, însă acestea trebuie demonstrate printr-un raționament la fel de structurat și riguros ca teoria prejudiciului.
Nu este suficientă invocarea unor sinergii generale sau a unor proiecții financiare optimiste. Beneficiile trebuie să fie specifice concentrării, verificabile, suficient de importante și să genereze avantaje pentru consumatorii afectați de tranzacție.
Această cerință dublă — teorie a prejudiciului versus teorie a beneficiului, evaluate la standarde probatorii comparabile — produce mai multe consecințe practice importante, atât pentru autoritățile de concurență, cât și pentru companii și consultanții implicați.
O sarcină analitică mai grea pentru autoritățile de concurență
Pentru autoritățile de concurență, obligația formulării unei teorii explicite a prejudiciului ridică semnificativ nivelul de complexitate al analizei, în special în dosarele care ajung în Faza II.
Nu mai este suficientă identificarea unor suprapuneri de piață sau calcularea unor indici de concentrare. Autoritatea trebuie să construiască o argumentație cauzală completă, bazată pe dovezi concrete și capabilă să reziste unui control judiciar riguros.
În practică, aceasta înseamnă demonstrarea, prin probe specifice, a fiecărei etape a raționamentului: de ce structura pieței post-concentrare modifică presiunile concurențiale; de ce entitatea nou formată ar avea atât capacitatea, cât și stimulentul economic de a afecta concurența; și de ce acest comportament ar putea produce prejudicii reale pentru consumatori.
Constatările generale bazate exclusiv pe cote de piață ridicate sau pe indicatori de concentrare nu vor mai fi suficiente. Ele trebuie completate cu analize calitative și, acolo unde este posibil, cantitative, care să confirme fiecare etapă a lanțului cauzal.
Aceasta presupune, inevitabil, și capacități analitice mai avansate: economiști cu competențe în modelare și econometrie, acces la date relevante și capacitatea de a gestiona investigații economice complexe. Pentru autoritățile cu resurse limitate — inclusiv Consiliul Concurenței din Republica Moldova — aceasta reprezintă o provocare practică reală, nu doar o ajustare metodologică.
Implicații pentru companii și consultanți
Pentru părțile notificatoare, teoria beneficiului creează un cadru simultan mai clar și mai exigent. Argumentele privind eficiențele vor trebui examinate mai atent de autoritate, dar și susținute mult mai riguros de companii. Documentele interne contemporane tranzacției, studiile independente elaborate înaintea negocierilor și datele verificabile privind economiile de costuri vor avea, probabil, o greutate mai mare decât explicațiile formulate după anunțarea fuziunii.
Pentru piața consultanței juridice și economice, această evoluție indică o creștere a complexității dosarelor de concentrare. Economiști specializați în modelare, experți în inovare și specialiști în lanțuri de aprovizionare vor deveni, tot mai des, parte din echipele implicate în tranzacțiile complexe.
IHH și Delta: nu mai sunt suficiente
În continuarea ideii privind creșterea complexității analizelor pe care autoritățile de concurență vor trebui să le realizeze, merită acordată o atenție specială rolului Indicelui Herfindahl-Hirschman (IHH), în special în contextul practicii Consiliului Concurenței din Republica Moldova.
În mod tradițional, analiza concentrărilor economice realizată de Consiliul Concurenței s-a bazat într-o măsură importantă pe calculul Indicelui Herfindahl-Hirschman (IHH) și al variației acestuia în urma concentrării (delta). Nu voi intra aici în explicația tehnică a acestor concepte: ele sunt bine cunoscute practicienilor din domeniul concurenței, iar pentru restul cititorilor au o relevanță mai limitată în contextul prezentului articol.
Și în orientările din 2004 și 2008, IHH și delta aveau, formal, rolul unor indicatori preliminari, utilizați pentru evaluarea structurii pieței și pentru identificarea cazurilor care pot necesita o analiză mai aprofundată. Totuși, în practica unor autorități de concurență mai mici — inclusiv, cel puțin în anumite perioade, în cea a Consiliului Concurenței din Moldova — acești indicatori au ajuns adesea să joace un rol mai important decât cel imaginat de orientările europene.
În practică, pragurile privind IHH și delta au funcționat uneori aproape ca un filtru decizional: tranzacțiile situate sub pragurile relevante erau tratate, implicit, drept puțin problematice, fără ca analiza să avanseze semnificativ dincolo de calculul indicilor structurali. În sens invers, depășirea pragurilor putea contribui, aproape automat, la inițierea unei investigații aprofundate în Faza II.
Această abordare poate fi înțeleasă, cel puțin parțial, în contextul constrângerilor practice cu care se confruntă autoritățile mai mici: resurse limitate, puține dosare complexe și necesitatea unor instrumente rapide și relativ ușor de aplicat. Totuși, utilizarea excesivă a indicatorilor structurali comportă și un risc evident: analiza efectelor concurențiale poate deveni excesiv de formalistă sau superficială.
Proiectul noilor Orientări din 2026 — împreună cu accentul său pe teoria prejudiciului și pe demonstrarea explicită a lanțului cauzal — limitează și mai clar o astfel de abordare. IHH rămâne un instrument util, dar este plasat explicit în rolul unui indicator structural preliminar și secundar: un punct de pornire al analizei, nu o concluzie în sine. El nu creează nicio prezumție automată de compatibilitate și trebuie completat, acolo unde este necesar, cu o evaluare calitativă a mecanismelor concurențiale relevante.
Mai mult, proiectul precizează expres că Comisia „poate” calcula IHH într-un anumit caz, fără ca aceasta să reprezinte o etapă obligatorie a analizei. Semnalul este important: chiar și utilizarea indicilor structurali devine dependentă de circumstanțele specifice ale fiecărei tranzacții.
Prin urmare, o evaluare a concentrărilor economice care s-ar opri exclusiv la nivelul indicilor de concentrare va fi dificil de conciliat cu standardul analitic sugerat de noile Orientări.
De altfel, deși indicatorii structurali utilizați rămân, în esență, aceiași, proiectul aduce unele modificări privind pragurile relevante și rolul acestora în evaluarea concentrărilor, după cum se poate observa în tabelul de mai jos:
| IHH/delta sau cote de piață | Concentrări orizontale (Orientări 2004) | Concentrări neorizontale (Orientări 2008) | Abordare unică pentru toate tipurile de concentrări (Proiectul 2026) |
| Cota combinată a întreprinderilor implicate în concentrare < 25% de piață | Probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC | N/A | Probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC |
| Cota combinată a întreprinderilor implicate în concentrare < 30% pe fiecare din piețele în cauzăcuIHH post-concentrare < 2000 | N/A | Probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC | N/A |
| Cota combinată a întreprinderilor implicate în concentrare < 50% cu delta IHH < 150 | N/A | Probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC | |
| IHH după concentrare < 1000 | Probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC | N/A | Piața se consideră neconcentrată (=> probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC) |
| IHH după concentrare între 1000-2000, cu delta IHH < 250 | Probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC (cu excepția cazurilor când sunt prezenți unii factori economici) | N/A | Probabilă lipsă de îngrijorări/SIEC |
| IHH după concentrare > 2000,cu delta IHH < 150 | N/A | Deși situația această nu este prevăzută expres în proiect, vezi rândul de mai jos (IHH>2000): Piața foarte concentrată => există riscul de îngrijorări concurențiale indifferent de delta | |
| IHH după concentrare > 2000 | N/A | N/A | Piața foarte concentrată(posibile îngrijorări concurențiale) |
Câteva dintre noutățile cele mai relevante ale proiectului
Dincolo de schimbările metodologice discutate mai sus, proiectul introduce și o serie de noutăți concrete, dintre care unele pot avea implicații practice importante pentru modul de evaluare a concentrărilor economice.
- Zona de siguranță (safe harbor) pentru anumite achiziții de start-up-uri. Una dintre puținele modificări care tind să reducă incertitudinea pentru întreprinderi este introducerea unei zone de siguranță (safe harbor) pentru anumite achiziții de companii inovatoare mici (start-up-uri). În anumite condiții — inclusiv respectarea unor praguri relevante și absența unor îngrijorări concurențiale specifice — astfel de tranzacții sunt, în principiu, considerate puțin susceptibile să ridice probleme concurențiale și pot beneficia de o evaluare mai simplificată. Această modificare este deosebit de relevantă pentru sectoarele caracterizate prin inovare intensă, unde achizițiile de start-up-uri fac parte frecvent din dinamica normală a pieței.
- Pierderea concurenței în inovare (loss of innovation competition) și achizițiile de tip „killer”. O noutate importantă în noile Orientări este dezvoltarea explicită a teoriei privind pierderea concurenței în inovare (loss of innovation competition). O concentrare poate deveni problematică nu doar pentru că elimină un concurent actual, ci și pentru că reduce stimulentele de inovare — ale părților implicate, ale concurenților sau chiar ale întregului sector. Proiectul descrie mai detaliat decât orientările anterioare condițiile în care astfel de efecte pot constitui o preocupare concurențială.
Strâns legată de această abordare este problematica achizițiilor de tip killer acquisition — situațiile în care o întreprindere preia o companie inovatoare mică sau un potențial concurent nu pentru a-i dezvolta activitatea, ci pentru a neutraliza o posibilă amenințare concurențială viitoare. Astfel de tranzacții pot fi evaluate negativ chiar și atunci când compania țintă nu are încă venituri prea mari sau cote de piață semnificative.
Totuși, această abordare trebuie privită împreună cu zona de siguranță menționată mai sus: proiectul recunoaște, implicit, că nu orice achiziție a unui start-up inovator ridică, prin ea însăși, probleme concurențiale.
- Întărirea poziției dominante (entrenchment). Deși ideea consolidării poziției dominante exista și în vechile orientări, proiectul îi acordă pentru prima dată statutul unei teorii autonome de prejudiciu, cu criterii analitice mai clar conturate. Accentul cade pe situațiile în care o întreprindere deja puternică dobândește active, capacități sau avantaje care consolidează barierele la intrare și la expansiune și reduc, în timp, contestabilitatea pieței.
- Efectele de portofoliu (portfolio effects). Proiectul acordă o atenție mai mare efectelor de portofoliu (portfolio effects). Ideea de bază este că o întreprindere care ajunge să controleze un portofoliu extins de produse sau servicii complementare poate dobândi o putere de negociere mai mare față de clienți și parteneri comerciali — chiar și în absența unui comportament explicit de excludere și chiar dacă pe niciuna dintre piețele individuale nu deține o poziție dominantă în sens clasic.
Această noutate poate avea o relevanță deosebită pentru Republica Moldova, unde multe companii activează simultan pe mai multe piețe conexe sau complementare — de exemplu în comerț, agricultură sau distribuție. În astfel de contexte, puterea economică rezultată din portofoliul agregat poate depăși semnificativ ceea ce sugerează analiza separată a fiecărei piețe individuale.
- Fuziunile neorizontale: cadru unificat și instrumente noi. Proiectul renunță la tratarea separată a concentrărilor verticale și conglomerate și introduce un cadru analitic comun pentru evaluarea concentrărilor neorizontale. Printre elementele noi se numără recunoașterea mai explicită a stimulentelor strategice pe termen lung: o fuziune poate urmări nu doar câștiguri imediate, ci și slăbirea graduală a concurenților în timp. Proiectul introduce, de asemenea, un cadru mai detaliat pentru evaluarea stimulentelor de blocare a accesului la piață.
- Concurența pe piața forței de muncă. O noutate completă este includerea expresă a efectelor asupra piețelor forței de muncă. Comisia poate analiza dacă o concentrare creează sau consolidează putere monopsonistă, cu efecte precum reducerea salariilor, deteriorarea condițiilor de muncă sau diminuarea mobilității lucrătorilor. Acest aspect poate fi deosebit de relevant în sectoarele caracterizate prin angajatori puternici în special la nivel local sau regional.
- Participațiile minoritare. Proiectul acordă atenție și participațiilor minoritare necontrolante. În anumite condiții, achiziția unei participații minoritare într-o întreprindere concurentă poate ridica îngrijorări concurențiale chiar și în lipsa unor drepturi formale de control. Analiza ia în considerare, printre altele, dimensiunea participației, drepturile asociate acesteia și influența exercitată în practică asupra întreprinderii vizate.
Implicații pentru Republica Moldova și practica Consiliului Concurenței
Republica Moldova nu este un simplu observator al acestei reforme importante. În calitate de stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, ea are obligații concrete de aliniere la acquis-ul european.
Este însă important să înțelegem corect ce presupune această aliniere în domeniul controlului concentrărilor economice. Nu este vorba doar despre o transpunere formală a unor reguli sau orientări europene, ci despre adoptarea unei abordări analitice diferite față de cea utilizată până acum.
Evaluarea concentrărilor economice nu poate rămâne un exercițiu preponderent formal, bazat în principal pe calculul unor indici de concentrare. O analiză riguroasă presupune înțelegerea dinamicii reale a piețelor, a logicii economice a tranzacției și a efectelor probabile asupra concurenței și consumatorilor. Această trecere de la o abordare predominant formalistă la una mai substanțială și mai orientată spre efecte reprezintă, în același timp, o cerință a alinierii europene și o condiție importantă pentru consolidarea credibilității unei autorități moderne de concurență.
Aceasta nu înseamnă însă că fiecare concentrare trebuie să facă obiectul unei investigații complexe sau aprofundate. Dimpotrivă, tocmai pentru a utiliza eficient resursele limitate disponibile, Consiliul Concurenței ar trebui să clarifice și să dezvolte și mai mult proceduri simplificate pentru tranzacțiile care nu ridică îngrijorări concurențiale evidente: concentrări între întreprinderi cu cote de piață reduse, în piețe neconcentrate, fără suprapuneri relevante sau relații verticale problematice. Un cadru clar și predictibil pentru procedurile simplificate reduce povara administrativă asupra mediului de afaceri, scurtează durata examinării și, cel mai important, permite autorității să concentreze resursele analitice asupra dosarelor cu adevărat complexe.
În acest context, necesitatea formulării unei teorii a prejudiciului devine un element central al analizelor complexe, în special în investigațiile de Faza II. Noile Orientări impun o descriere explicită și bine fundamentată a mecanismelor prin care o concentrare ar putea afecta concurența, susținută prin probe concludente și verificabile.
Pentru Consiliul Concurenței, aceasta înseamnă că deciziile de autorizare sau de interzicere a unei concentrări vor trebui să fie mai riguros motivate, mai bine ancorate în fapte și mai solid susținute prin analiză economică. Aceasta poate fi privită și ca o oportunitate: decizii mai bine fundamentate contribuie la consolidarea credibilității instituționale și la creșterea predictibilității pentru mediul de afaceri.
În același timp, unele dintre noile teorii de prejudiciu — precum pierderea concurenței în inovare, achizițiile de tip „killer acquisition” sau întărirea poziției dominante în ecosisteme digitale — vizează tipuri de tranzacții și structuri de piață pe care Consiliul Concurenței le întâlnește rar în practica sa curentă.
Altele, însă, sunt mult mai apropiate de realitățile economiei moldovenești. Efectele de portofoliu reprezintă un exemplu evident în acest sens și ar putea merita o atenție sporită din partea autorității naționale de concurență.
Capacitatea instituțională rămâne, totuși, principala constrângere practică. În ansamblu, noile Orientări presupun resurse analitice considerabil mai mari decât cele necesare în cadrul orientărilor anterioare.
Acest fapt nu ar trebui însă privit ca un argument împotriva alinierii sau pentru menținerea unor abordări simplificate. Dimpotrivă, implementarea noului cadru european ar putea deveni o oportunitate importantă pentru consolidarea capacităților instituționale și modernizarea culturii analitice a autorității naționale de concurență.
O precizare finală importantă: documentul analizat în acest articol se află încă în faza consultării publice. Varianta finală a noilor Orientări poate suferi modificări față de proiectul actual. Cu toate acestea, direcțiile analitice fundamentale descrise mai sus, cel mai probabil, nu vor suferi schimbări majore, chiar dacă anumite formulări sau detalii tehnice ar putea evolua în urma consultărilor.